Picătura de lecitină.
Se stie că lecitina ajută memoria… Intr-un anume fel.. chimic… Sau, mă rog, organic…
… Dar afectiv ? Dar sentimental ? Ce panaceu ne-ar mai putea reînvia trăirile de altădată ?
… Cine sau ce ar putea ajuta o memorie colectivă să nu-şi uite rădăcinile şi tinereţea ?
… Să nu-şi trădeze sentimentele şi iubirile ? Oare pentru asta nu se mai poate face chiar nimic ?
… Oricare dintre noi, cândva, sub umbra îngăduitoare a unui vis, am furat cuiva un sărut - într-un colţ de veac, de parc, sau de stradă…
… mai mult ca sigur, un copac generos - de preferinţă o salcie - îşi întindea protector aripa mustind de noapte şi nelinişti stelare peste fierbinţeala incontrolabilă a dorinţelor noastre…
… constelaţii de hormoni gălăgioşi traversau în triumf, printre fluturi stomacali, mahalaua colorată sonor, într-o perspectivă inversă, sub jurămintele noastre grăbit inconştiente...
… dar dintr-o dată … ca-ntr-un scurtcircuit cosmic, nu se mai auzea nimic din foşnetul de carne şi ruj ieftin al buzelor noastre sângeros împreunate…
… iar peste drum … undeva … un tramvai scorojit galben se retragea ca o ultimă dorinţă a lui Tenesee Wiliams spre depoul cu amintiri al unei necugetate poveri de miresme de tei auriţi şi platani seculari, de argint…
… spre nordul debusolat, sidefiu, al dorinţelor noastre, ceaţa rozalie a sentimentului profund, de singurătate, se conjuga, arcuit, sub bolta Oraşului, cu pâlpâirile şi zvâcnirile confuz necontrolate, prin care răzbătea lumina fără de noimă a unui afiş galben din avizierul vreunui cinema de cartier…
… intram atunci în hora de pietriş gri-argintiu a grădinii de vară, înlănţuiţi prin boarea de verde coclit a bancilor de lemn, ca să revedem - a treia oară - cum “zboară cocorii” sovietici peste nefericitul Castel din Elsinor al tragicului Prinţ întruchipat de Sir Lawrence Olivier - sau cum îl franţuzeam noi pe atunci, (ce vreţi - gintă latină !) - Laurence Olivieer…
… şi toate astea, în colţul ferit - de după felinar … sidef ivoriu al nopţii dâmboviţene … la Marna, la Marconi, în Bariera Vergului sau la Lira, în Rahova sau in Vatra Luminoasă…
… de sub vraja translucidă, de celuloid, a peliculei zgâriate, treceam să ne răcorim cu o halbă de bere, la Coşna, la Peştera, la Monjardin, la Lido, la Monte Carlo, sau la Caviar ca s-o ascultăm pe Doina Badea, pe Gică Petrescu, pe Aurelian Andreescu sau pe Fărâmiţă Lambru…
… când panaşul de argint al celui de-al treilea ceas al dimineţii sinilii ne aduna cu greu sub bagheta magică a lui Nea Niky Savopol “Marinaru’”, pentru a bea o schembea, în crâşma Gării de Nord, ca s-o luăm, apoi, de la capăt... (pentru cine nu cunoaşte etimologia şi provenienţa cuvântului “skembe ciorbastâ” să rămână după vernisaj la cursurile serale gratuite şi îi voi explica mai pe îndelete) …
… Poate că Bucureştiul nu a fost niciodată, şi nici nu este, cel mai mare şi cel mai frumos oraş din lume, dar, mai mult ca sigur, el a fost martorul fabulos al tinereţii noastre fabuloase...
… Poate, pentru o clipă… Dar acea clipă, pentru noi, ţine de-o veşnicie...
Pentru ca această veşnicie să rămână şi sub pleoapa visului vostru, măcar pentru o clipă, vă invit - printr-o adâncă plecăciune - să parcurgeţi, ca sub îngăduitoarea şi dulcea povară a unei iubiri apuse dar mereu vie în inimile noastre, simezele vărului şi fratelui nostru, Nae Savopol…
Aş vrea să vă asigur că, pentru noi toţi, acest demers ar putea semăna cu melancolia acelui sărut furat, cuiva, cândva, într-un colţ de veac, de parc ori de stradă…
Sau poate, în cel mai nefericit caz, să cadă discret peste memoria noastră colectivă, ca o picatură puţin nostalgică, dar revigorantă, de lecitină…
Mihai Eugen Marinescu - Amintiri dintr-un Bucureşti pierdut
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu